Pasiunea Gabrielei pentru teatru

1. Cum ai ajuns să faci parte din trupa Arthesium și de cât timp ești alături de noi?

Am ajuns în trupa Arthesium dintr-o întâmplare. Sau, cine știe… poate dintr-o potrivire tăcută a lucrurilor.
Când m-am mutat în București, aveam în minte un singur gând: teatrul. Un vis care nu făcea zgomot, dar care îmi lumina pașii.

Într-o zi, rătăcind prin orașul acesta străin, dar plin de promisiuni, am trecut pe o stradă care nu îmi spunea nimic, până când ochii mi-au căzut pe un spațiu numit Arthesium. Nu știam ce este, dar avea ceva care m-a făcut să mă opresc. M-am uitat înăuntru și mi-am spus, fără să știu de ce: „Ce frumos ar fi să fiu actriță aici.” Apoi am mers mai departe.

Câteva zile mai târziu, căutând cursuri de actorie, numele Arthesium a reapărut – ca și cum m-ar fi urmat, tăcut, din ziua aceea. M-am înscris fără să stau prea mult pe gânduri. Restul s-a legat firesc, ca o replică bine spusă într-o scenă importantă.
A trecut aproape un an de când fac parte din echipa Arthesium. Și azi, când privesc în urmă, îmi dau seama că uneori cele mai frumoase povești încep din pași rătăciți pe o stradă necunoscută.

2. Ce te-a atras cel mai mult la teatru și ce te face să revii mereu pe scenă?

Cel mai mult m-a atras întotdeauna adevărul acela fragil care se naște între scenă și public. Momentul în care nu mai ești tu, dar ești mai tu ca niciodată.
Acolo mă întorc mereu – pe scenă – pentru că e singurul loc unde pot să simt totul cu adevărat, unde emoțiile nu se ascund, ci se transformă în poveste.

Când eram mică, visam să cânt. Aveam o voce mică și un vis mare. Dar niciun profesor nu părea să-mi dea vreo șansă. Mereu mi se spunea: „Nu e de tine.”
Și într-o zi, mama s-a uitat la mine și mi-a zis: „Dar nu ți-ar plăcea să spui poezii? Să faci teatru?”

Nu m-am gândit atunci cât de mult urma să-mi schimbe întrebarea aceasta destinul. Astăzi știu că teatrul m-a ales, poate, înainte să-l aleg eu. Iar de fiecare dată când urc pe scenă, îmi amintesc de fetița care nu era ascultată… și care, într-un final, și-a găsit vocea. Nu în cântec, ci în personajele pe care le joacă.

3. Îți amintești primul tău rol jucat la Arthesium? Cum te-ai simțit atunci?

Primul rol nu se uită niciodată. Are ceva din emoția primei întâlniri și frica primului pas.
Pentru mine, acel rol a fost în Crize, la Arthesium. A fost exact așa: un amestec de provocare, emoție și revelație.

Personajul m-a scos din zona mea de confort, m-a forțat să sap adânc, să mă uit în mine, dar și dincolo de mine. A fost greu, dar frumos. În mijlocul replicilor, al tăcerilor și al privirilor, mi-am amintit de ce iubesc teatrul. De ce revin mereu.

Crize nu a fost doar o piesă, ci o oglindă. Mi-a făcut să simt din nou bucuria aceea sinceră, aproape copilărească, de a spune o poveste. A fost începutul unui drum în care m-am simțit, pentru prima dată, acasă.

4. Care este rolul tău preferat de până acum și de ce?

Nu am avut încă multe roluri, dar dacă ar fi să aleg unul care mi-a rămas aproape de inimă, acela ar fi Suzon, din 8 femei.
A fost primul personaj „contra-amploa” pe care l-am construit cu adevărat. Nu semăna deloc cu mine – și tocmai de aceea m-a provocat.

A trebuit să las deoparte ceea ce știam despre mine și să descopăr alte gesturi, alt ton, altă energie. În tot acest proces am învățat cât de mult îți poate oferi un personaj dacă îl asculți cu răbdare.
Suzon m-a scos din tipare și m-a învățat să am încredere în intuiție. Poate de aceea vocea ei mi-a rămas cel mai clar în minte.

5. Ce tip de personaje îți place cel mai mult să interpretezi — comice, dramatice, complexe, realiste?

Cel mai mult îmi place să interpretez personaje dramatice. Personaje care poartă greutăți invizibile, care nu spun totul, dar simt intens.
Oameni care se frâng pe dinăuntru, dar merg mai departe.

Îmi plac rolurile care cer tăcere mai mult decât replici, care mă obligă să ascult, să respir altfel, să trăiesc alt ritm. Poate pentru că, în drama sinceră, există o frumusețe crudă, reală. Sau poate pentru că, în spatele oricărui personaj dramatic, se ascunde o poveste care merită spusă cu toată ființa.

6. Cum te pregătești înainte de un spectacol? Ai vreun ritual personal?

Înainte de spectacol, am nevoie de liniște.
Îmi place să ajung devreme, să am timp să mă desprind de ziua care a fost și să intru treptat în energia personajului.

De obicei îmi găsesc un colț al meu – nu neapărat fizic, cât interior – unde îmi pun gândurile în ordine, îmi reglez respirația și mă reconectez cu textul.
Nu am un ritual complicat, dar țin mult la momentul acela de tăcere cu mine.

Uneori recitesc o replică anume care simt că „deschide” personajul. Alteori închid ochii și încerc doar să simt: spațiul, costumul, emoția din aer.

În ziua spectacolului nu mănânc nimic, pentru că am o superstiție: cred că aduce ghinion. În rest, încerc să mă bucur de moment și îmi spun de fiecare dată: „Aici e locul meu. Acum și mereu.”

7. Ce ai învățat din experiența ta la cursurile și repetițiile Arthesium?

La Arthesium am învățat mai mult decât actorie. Am învățat răbdare: cu mine, cu procesul, cu ceilalți.
Am înțeles că nu toți suntem la fel – nu toți lucrăm în același ritm, nu toți punem aceeași energie în fiecare moment. Și e în regulă.

Am descoperit că emoția e arma cea mai puternică a actorului, dar și că trebuie să o controlezi, să o înțelegi, să o lași să curgă, în loc să o forțezi.
Cel mai important, am învățat să-mi ascult partenerul de scenă. Să fiu acolo, prezentă, chiar și atunci când nu am replici.

Pentru că uneori, o privire sau un gest poate spune mai mult decât un monolog întreg. Am învățat că și personajele secundare pot fi cheia unei povești bine spuse. Că fiecare detaliu contează.

Și, poate, cel mai greu, dar și cel mai valoros lucru: să accept critica fără să o iau personal. Să o primesc ca pe un instrument de creștere, nu ca pe o rană.
Arthesium a fost – și este – o școală de teatru, dar și o școală de oameni.

8. Cum ți s-a schimbat percepția despre teatru de când faci parte din echipă?

De când fac parte din echipa Arthesium, percepția mea despre teatru s-a schimbat profund. La început îl vedeam ca pe un vis frumos, dar îndepărtat, aproape ireal. Un loc unde te pierzi în povești și te ascunzi în personaje.

Acum îl văd ca pe un act de curaj, de prezență și de dăruire totală. Ca pe un spațiu viu, în care fiecare emoție e adevărată, fiecare greșeală e o lecție și fiecare om de pe scenă contează.

Teatrul m-a provocat, m-a învățat, m-a schimbat. Dar, cel mai important, m-a inspirat. Mi-a dat încrederea să spun: „Da, vreau să fac asta cu adevărat.”
Așa am ajuns să îmi doresc să dau la facultatea de teatru. Nu doar pentru că am vrut… ci pentru că, la Arthesium, am simțit pe pielea mea ce înseamnă să iubești scena. Iar de atunci știu că nu mai pot să mă întorc din drum.

9. Care a fost cea mai amuzantă întâmplare din culise?

A fost când o colegă s-a împiedicat în rochia ei — care, sincer, era prea lungă — și, în timp ce încerca să se redreseze, o altă colegă, venind în grabă, n-a mai avut timp să se oprească și a căzut peste ea.
Pentru o clipă, culisele au devenit o scenă de comedie — râsete peste tot, glume și voie bună.

A fost un moment care ne-a adus mai aproape și ne-a amintit că, în teatru, chiar și „accidentele” au farmecul lor.

10. Ce îți place cel mai mult la colegii din trupă?

Cel mai mult îmi place susținerea. Știu că pot conta pe ei — atât în momentele bune, cât și în cele grele. Asta face toată diferența.
Fiecare încurajare, fiecare sfat sau pur și simplu prezența lor mă motivează să merg mai departe și să dau tot ce am mai bun.

E o atmosferă de familie, iar asta face ca tot procesul să fie mai frumos și mai ușor.

11. Dacă ai putea interpreta orice rol din lume, ce personaj ai alege?

Aș alege un personaj negativ.
Mi se pare fascinant să explorezi acele colțuri întunecate ale sufletului uman, acele motivații complexe care îl fac pe om să aleagă drumul greu.

Personajele negative au o profunzime aparte, sunt pline de contradicții și nuanțe. Interpretarea lor e o adevărată provocare. Îmi place ideea de a pătrunde în psihologia lor, de a înțelege ce îi mișcă și, mai ales, de a da viață unor povești care nu sunt doar alb-negru, ci pline de griuri și surprize.

12. Ce înseamnă pentru tine teatrul în câteva cuvinte?

Pentru mine, teatrul înseamnă o transformare continuă — un spațiu în care adevărul interior iese la lumină prin provocări constante și în care găsesc bucuria autentică a creației.

Pe scenă mă confrunt cu limitele mele, le depășesc, mă descopăr în fiecare personaj și în fiecare emoție.
Teatrul nu este doar un loc unde joc, ci o călătorie care mă face să cresc, să învăț să fiu mai sinceră cu mine însămi și cu ceilalți și să găsesc fericirea în fiecare moment trăit cu intensitate.

E acel spațiu în care provocarea devine sursă de putere, iar fiecare replică este o șansă de a mă transforma și de a atinge ceva adevărat, profund și neuitat.